vocea corpului

Cum am ajuns să îmi ascult vocea corpului

Am decis să îți spun o poveste personală, care te va ajuta să înțelegi cum am ajuns eu să îmi recunosc și ascult vocea corpului. Vei afla care este experiența mea personală care m-a adus pe această cale.

Povestea mea personală, care m-a învățat să ascult vocea corpului

Era 2 August 1990, o zi de vară cu soare strălucitor. 

Am pășit exuberantă împreună cu sora, mama și tatăl meu pe teritoriul Austriei. Știam că o să petrecem 3 săptămâni de concediu… Era prima dată când făceam concediul într-o țară străină. Eram nu numai pentru asta mulțumită, dar și pentru că reușisem un examen de chimie fizică. Aveam vise mari, doream să studiez și să devin cineva. Dar pentru asta mai aveam ceva de așteptat, mai exact încă 2 ani, până la bacalaureat.

Acum venise vacanța binemeritată.

După un drum lung prin Ungaria, cu o „Lada” 1500 roșie, câteva momente de spaimă la graniță, deoarece aveam pașapoarte dar nu și vize, am ajuns în paradisul dorit.

Chiar în acea zi, hoinărind pe străzi, bucurându-ne de clădirile impozante și înghețata delicioasă, ne-am așezat într-o zonă pietonală, unde pietrele cubice străluceau.

Tatăl meu a „invocat un consiliu de familie”, așa numeam noi pe atunci discuțiile serioase, și a început, fără introducere, să ne împărtășească faptul că această vacanță nu mai are și drum de întors, ci vom rămâne în Austria.

Am încercat să mă răzvrătesc, să spun că-mi doresc să studiez, că am pierdut ore întregi învățând, dar nu mă simțeam înțeleasă, părerea mea nu conta, am început să plâng.

Din clipa aceea, frumusețea orașului a dispărut, mă simțeam trădată. Mama și sora mea cunoșteau planul secret. Eram singura care suferea un șoc. M-am supus, dar nu am acceptat.

Tiparul meu nesănătos

Și asta, inconștient, am făcut-o mulți ani la rând, devenise o misiune, am devenit expertă în a opune rezistență. După multe căutări, școli de dezvoltare personală și metode de vindecare, mi-am conștientizat tiparul comportamental.  Am învățat că spun „NU” automat tuturor oportunităților pe care viața le are pregătite pentru mine, deoarece demult, în trecutul meu, „nu-ul” meu nu a fost auzit. Acest tipar nu mi-a înlesnit deloc integrarea într-o țară ca Austria în anii ’90. Străinii nu erau cu brațele deschise primiți. Și mai era ceva: limba germană suna dur, nu părea logică… La început, opunând rezistență automată, am învățat limba foarte superficial. Acest deficit de a comunica mă făcea de multe ori să nu deschid gura, să nu spun nimic. Uneori simțeam efectiv rușine că nu știu să conversez fluid. Această rușine era reală. Dar mai simțeam și rușine când întâlneam oameni care transmiteau nonverbal aversiune. Era o rușine „împrumutată”, pentru că interlocutorul meu nu avea abilitatea să-și conștientizeze disprețul, o „luam asupra mea”, mă rușinam că mi-a trecut granițele și nu mă respectă.

Au trecut ani la rând, în care „mă ascundeam”, „dispăream”, mă simțeam mediocră, până într-o zi, când mi-am înțeles comportamentul limitativ.

Conștientizarea tiparului și calitatea găsită 

Când spun NU automat, nu sunt deschisă, adică opresc orice „dar” pe care viața îl are pregătit pentru mine, este un NU „vechi”, pe care demult i l-am spus tatălui meu și l-am repetat automat. Am conștientizat această „permanentă luptă” și faptul că repetiția îmi aduce mulțumire și suferință. Am descoperit abilitatea de a auzi vocea corpului și de a alege, adică să spun „NU” când într-adevăr nu vreau ceva în prezent și să spun un „DA” clar când vreau ceva. Și când spun „NU” unei situații exterioare nedorite îmi spun da în interiorul meu. 

Când lupta se termină, apare acceptarea și înveți să îți asculți vocea corpului

Am învățat să-mi ascult vocea corpului, care vorbește o limbă universală, care nu este nici româna, nici engleza sau germana, vorbește prin emoții, prin gânduri, prin senzații și trăiri sufletești. Intrând în conexiune cu corpul, am văzut din nou frumusețea orașului în care locuiam. Am acceptat că atunci, demult, NU-ului meu nu i s-a dat atenție. Am acceptat că acea vacanță de vară a fost exact începutul dezvoltării mele personale. O experiență importantă, care mi-a șlefuit o fațetă a diamantului, astfel încât mi-am regăsit din nou frumusețea mea interioară. 

Astăzi arăt eu, la rândul meu, clienților mei beneficiul din spatele unui șoc petrecut în trecut. Ceea ce se „rupe” în noi devine o abilitate imensă, o sursă de putere, talentul, ceea ce ne face vulnerabili, exact unicitatea, partea aceea micuță înăuntrul ființei noastre, comoara valoroasă care îl face pe un om diferit de celălalt.

Dezvoltarea personală nu este floare la ureche, dar investiția aduce valoarea fiecăruia care se decide s-o practice și să pornească într-o călătorie de descoperire a soarelui interior.

Cu drag,

Ramona